Viitorul începe astãzi

Sunt victima inocentã a viziunilor SF din cãrţi şi filme, nu-mi pot imagina viitorul decât prin ochii autorilor şi scenariştilor cu mintea predispusã la asemenea elucubraţii, cu menţiunea cã nu m-am hotãrât încã dacã sã adopt varianta scurtã şi agresivã, adicã apocalipsa, sau pe cea lungã şi fericitã, recte “şi vom trãi fericiţi pânã la adânci bãtrâneţi". Bineînţeles cã existã şi calea de mijloc, cea a unei agonii lungi şi chinuite, dar sã nu fim chiar atât de sumbri. In definitiv, întotdeauna existã o şansã sã se mai îndrepte ceva, chiar şi în cele mai negre poveşti de la Hollywood.

Una peste alta, orice scenariu am alege, ajungem în punctul în care omenirea este supra-dimensionatã, vieţuind la limita mizeriei, pe o planetã deşertificatã sau în extrema cealaltã, în oraşe ca nişte imense stupuri, pe mai multe niveluri, brãzdate de cãi de circulaţie şi o puzderie de vehicule. Cunoaşteţi schema, este un stereotip al filmelor SF, cel mai mult mie îmi place viziunea din „Al 5-lea element” cu Bruce Willis. O înghesuialã de asemenea proporţii este totuşi greu de gestionat, fãrã ca implicaţiile asupra lumii din jur sã nu fie covârşitoare. Nu poţi sã locuieşti într-un megalopolis de dimensiunea unei ţãri mici, fãrã sã ai posibilitatea de a te deplasa rapid între punctele tale de interes. Cu alte cuvinte vehiculele personale devin esenţiale în administrarea timpului.

Pânã aici toate bune şi frumoase, teoria ca teoria, dar practica ne demonstreazã cã visul nostru despre oraşele viitorului cam şontâcãie la capitolul „noxe”, în condiţiile în care rotiţele se mişcã implacabil. Populaţia plus nevoile aferente cresc direct proporţional, fãrã semne cã ar lua vreo pauzã de la proces.

No, acuma nu cã aş fi eu mai cârcotaşã, dar m-aş fi aşteptat ca, din 1996 când au apãrut primele automobile electrice şi pânã în prezent, sã se fi produs deja revoluţia secolului şi sã fim în punctul în care combustibilii fosili sã facã parte din istoria moartã şi îngropatã, cum s-ar zice. N-a fost sã fie! Speram sã apuc sã vãd (sau chiar sã conduc!) în timpul vieţii o chestie din aceea zburãtoare care pluteşte la câţiva centimetri de sol şi se ridicã portierele în lateral ca sã te extragi din aparat. Veţi zice cã sunt profund nerealistã şi am aşteptãri prea mari. Probabil...Dar uite cã lucrurile se întâmplã, oricât am fi de refractari la ideea de SF. Din cauza unei ştiri – pe care v-o dezvãlui la final- mi s-a întâmplat sã am un scurt episod premonitor.

Aşadar, sãptãmâna trecutã veneam în maşina de serviciu, de la Bucureşti, tolãnitã pe bancheta din spate şi cu un pui de migrenã drept tovarãş de drum. Era spre orele 4 p.m., aglomeraţie pe şosea, iar domnul Chauffeur rula cu o vitezã potrivitã, taman bunã de tras o picotealã. Zis şi fãcut, pe la jumãtatea dinspre Ploieşti a drumului mi-am relaxat ceafa şi am scãpat un pic capul mai spre spate. Nu ştiu dacã l-aţi vãzut pe Jack Nicholson  în „Vrãjitoarele din Eastwick” când doarme la un concert, rãstignit pe un scaun, cu nişte horcãieli agonizante. Ei, na! Eu nu scoteam astfel de sunete, dar mã simţeam bine pe canapeluţa maşinii. Cert este cã, dupã ce am dat cu fruntea în geam, am avut senzaţia cã mã dezmeticesc şi ceva mi s-a pãrut nu tocmai în regulã. Nu, nu era ceafa şoferului, cã aia era tot la locul ei. Apoi mi-am dat seama cã nu imaginile mã deranjau, ci sunetele, mai bine zis lipsa acestora. Parcã mergeam prin vatã. „Fâşşşş...fâşşş...” se auzea. Nu tu huruit de motor, frâne, claxoane, înjurãturi. Luam curbele lin, pluteam pe banda noastrã complet detaşaţi. Am dus palmele la urechi, sã le desfund, deşi nu schimbasem altitudinea. Nici un efect. Si abia atunci m-a dus capul sã las geamul portierei. Aer cãlduţ, plãcut...trag în plãmâni. NIMIC! Mai trag o datã ca înecatul, tot nimic. Cobor disperatã geamul de tot, sã iau curentul în frezã şi simt un miros de toamnã aurie, frunze uscate, crizanteme şi struguri zdrobiţi, de era sã mã loveascã apoplexia.

„Nea Stelicã, bre, matale n-o ţii spre Ploieşti? Ai schimbat traseul?” bãlmãjesc eu, derutatã cã nu identific adierile de petrol de la rafinãrii, marca gãzarilor de pretutindeni.

„Si ce-i cu fâşâitul ãsta” insist, intrigatã de lipsa zgomotului.

„Mai avem puţin pânã acasã. Fâşâitul e de la motor, cã suntem pe electric”, zâmbeşte nea Stelicã în retrovizoare.

Mã uit din nou pe geam, la cârnatul de maşini de pe contrasens şi abia atunci remarc aerul limpede de deasupra şoselei. Nu smog, feerie de iarbã pe margine, iepuri zburdând prin tufişuri, pãsãrele ciripind prin copaci, babele pe la porţi sã-şi vândã recolta...Sã ştii cã am nimerit într-o lume paralelã. Aia mai bunã! Te pomeneşti cã s-au inventat maglevurile personale, iar noi plutim în maşinã, în loc sã rulãm pe asfalt.

La urmãtoarea curbã nea Stelicã m-a dat iar cu capul de geam şi mi-am revenit complet. Când am ajuns acasã mi-am dat seama şi de la ce mi s-a tras experienţa extra-senzorialã. De la ştirea cu hibridul Toyota. Sã ştii cã apuc sã vãd o revoluţie auto în timpul vieţii şi sã-mi trãiesc pe viu visul SF despre lumea aceasta. In fond, viitorul începe astãzi!

Acest articol participa la SuperBlog 2013